Unsprezece articole de acuzare împotriva președintelui
O săptămână mai târziu, Camera a adoptat unsprezece articole de acuzare împotriva președintelui.
null
Istoria Punerea sub acuzare a lui Andrew Johnson
dum. feb. 23, 1868 până la lun. feb. 24, 1868
U.S.
Punerea sub acuzare a lui Andrew Johnson a fost inițiată la 24 februarie 1868, când Camera Reprezentanților a Statelor Unite a decis punerea sub acuzare a lui Andrew Johnson, al 17-lea președinte al Statelor Unite, pentru „crime și abateri grave”, detaliate în unsprezece articole de acuzare.
Cum să aduci Sudul înapoi în Uniune
În urma victoriilor Armatei Uniunii la Gettysburg și Vicksburg în iulie 1863, președintele Lincoln a început să analizeze problema modului în care Sudul ar putea fi readus în Uniune.
Legea Wade–Davis
Tonul indulgent al planului președintelui, plus faptul că l-a implementat prin directivă prezidențială fără a consulta Congresul, i-a înfuriat pe republicanii radicali, care au ripostat cu un plan mai riguros. Propunerea lor pentru reconstrucția Sudului, Legea Wade–Davis, a fost adoptată de ambele camere ale Congresului în iulie 1864, dar a fost respinsă prin „pocket veto” de către președinte și nu a intrat niciodată în vigoare.
Asasinarea lui Abraham Lincoln
Asasinarea lui Abraham Lincoln la 14 aprilie 1865, la doar câteva zile după capitularea Armatei Virginiei de Nord la Appomattox, a diminuat pentru scurt timp tensiunea legată de cine va stabili termenii păcii. Radicalii, deși suspicioși față de noul președinte și politicile sale, au crezut, pe baza antecedentelor sale, că Andrew Johnson va ceda sau cel puțin va accepta propunerile lor dure.
Johnson a fost numit guvernator militar
Apoi, după ce mai multe state au părăsit Uniunea, inclusiv al său, el a ales să rămână la Washington (în loc să demisioneze din Senatul SUA), iar mai târziu, când trupele Uniunii au ocupat Tennessee, Johnson a fost numit guvernator militar. În această funcție, și-a exercitat puterile cu vigoare, declarând frecvent că „trădarea trebuie făcută odioasă, iar trădătorii pedepsiți”.
Exercitarea dreptului de veto
În februarie 1866, Johnson a respins prin veto legislația care extindea Biroul pentru Eliberați (Freedmen's Bureau) și îi lărgea puterile; Congresul nu a reușit să anuleze veto-ul. Ulterior, Johnson i-a denunțat pe reprezentantul republican radical Thaddeus Stevens și pe senatorul Charles Sumner, alături de aboliționistul Wendell Phillips, ca fiind trădători.
Legea drepturilor civile
Johnson a respins prin veto o Lege a drepturilor civile și un al doilea proiect de lege privind Biroul pentru Eliberați; Senatul și Camera au întrunit fiecare majoritatea de două treimi necesară pentru a anula ambele veto-uri, pregătind terenul pentru o confruntare între Congres și președinte.
Tribun al poporului
Aflat în impas cu Congresul, Johnson s-a prezentat direct publicului american ca un „tribun al poporului”.
Swing Around the Circle
La sfârșitul verii anului 1866, președintele a pornit într-un turneu național de discursuri numit „Swing Around the Circle”, în cadrul căruia a cerut sprijinul publicului în lupta sa împotriva Congresului și a îndemnat alegătorii să voteze pentru Congres, la alegerile intermediare viitoare, reprezentanți care să îi susțină politicile.
Acuzația principală împotriva lui Johnson
Acuzația principală împotriva lui Johnson a fost încălcarea Legii privind mandatul funcțiilor (Tenure of Office Act), adoptată de Congres în martie 1867, în ciuda veto-ului său.
Johnson l-a suspendat pe Stanton
Deoarece Legea privind mandatul funcțiilor permitea președintelui să suspende astfel de oficiali atunci când Congresul nu era în sesiune, când Johnson nu a reușit să obțină demisia lui Stanton, l-a suspendat pe acesta la 5 august 1867, ceea ce i-a oferit ocazia de a-l numi pe generalul Ulysses S. Grant, care servea atunci ca general comandant al Armatei, secretar de război interimar.
Legea privind mandatul funcțiilor
Pentru a se asigura că Stanton nu va fi înlocuit, Congresul a adoptat Legea privind mandatul funcțiilor în 1867, în ciuda veto-ului lui Johnson. Legea cerea președintelui să solicite avizul și consimțământul Senatului înainte de a elibera sau demite orice membru al Cabinetului său (o referință indirectă la Stanton) sau, într-adevăr, orice oficial federal a cărui numire inițială a necesitat anterior avizul și consimțământul acestuia.
Senatul a adoptat o rezoluție de neaprobare a demiterii lui Stanton
Când Senatul a adoptat o rezoluție de neaprobare a demiterii lui Stanton în decembrie 1867, Grant i-a spus lui Johnson că intenționează să demisioneze, temându-se de acțiuni legale punitive. Johnson l-a asigurat pe Grant că își va asuma întreaga responsabilitate în această chestiune și i-a cerut să amâne demisia până când va putea fi găsit un înlocuitor adecvat.
Demisia lui Grant
Contrar convingerii lui Johnson că Grant a fost de acord să rămână în funcție, când Senatul a votat și l-a reinstalat pe Stanton în ianuarie 1868, Grant a demisionat imediat, înainte ca președintele să aibă ocazia de a numi un înlocuitor.
Oponenții lui Johnson din Congres
Oponenții lui Johnson din Congres au fost revoltați de acțiunile sale; provocarea președintelui la adresa autorității Congresului — atât în ceea ce privește Legea privind mandatul funcțiilor, cât și reconstrucția postbelică — fusese, în opinia lor, tolerată suficient de mult timp.
Lorenzo Thomas
La 21 februarie 1868, președintele l-a numit pe Lorenzo Thomas, un general-maior brevetat în Armată, în funcția de secretar de război interimar. Johnson a informat imediat Senatul despre decizia sa.
Declarația lui William D. Kelley
Exprimând sentimentul larg răspândit în rândul republicanilor din Cameră, reprezentantul William D. Kelley (la 22 februarie 1868) a declarat: Domnule, câmpurile însângerate și nelucrate ale celor zece state nereconstruite, fantomele neînmormântate ale celor două mii de negri uciși în Texas, strigă, dacă morții pot invoca vreodată răzbunarea, pentru pedepsirea lui Andrew Johnson.
Camera Reprezentanților împotriva lui Johnson
La 24 februarie 1868, la trei zile după demiterea lui Stanton de către Johnson, Camera Reprezentanților a votat cu 126 la 47 (cu 17 membri care nu au votat) în favoarea unei rezoluții de punere sub acuzare a președintelui pentru crime și abateri grave.
Punerea sub acuzare
Punerea sub acuzare a lui Andrew Johnson a fost inițiată la 24 februarie 1868, când Camera Reprezentanților a Statelor Unite a decis punerea sub acuzare a lui Andrew Johnson, al 17-lea președinte al Statelor Unite, pentru „crime și abateri grave”, detaliate în unsprezece articole de acuzare.
Preproces
Pe 4 martie 1868, în mijlocul unei atenții publice și al unei acoperiri mediatice enorme, cele unsprezece articole de punere sub acuzare au fost prezentate Senatului, care s-a reunit a doua zi ca tribunal de punere sub acuzare, sub președinția președintelui Curții Supreme Salmon Chase, și a procedat la elaborarea unui set de reguli pentru proces și ofițerii acestuia.
O ruptură completă
Johnson era furios pe Grant, acuzându-l că a mințit în timpul unei ședințe furtunoase a cabinetului. Publicarea din martie 1868 a mai multor mesaje furioase între Johnson și Grant a dus la o ruptură completă între cei doi. Ca urmare a acestor scrisori, Grant și-a consolidat poziția de favorit pentru nominalizarea prezidențială republicană din 1868.
Comitetul de punere sub acuzare al Camerei și echipa de apărare a președintelui
Comitetul de punere sub acuzare al Camerei a fost format din: John Bingham, George S. Boutwell, Benjamin Butler, John A. Logan, Thaddeus Stevens, James F. Wilson și Thomas Williams. Echipa de apărare a președintelui a fost formată din Henry Stanbery, William M. Evarts, Benjamin R. Curtis, Thomas A. R. Nelson și William S. Groesbeck. La sfatul avocaților, președintele nu s-a prezentat la proces.
Sesiune deschisă
Procesul s-a desfășurat în cea mai mare parte în sesiune deschisă, iar galeriile camerei Senatului au fost pline la capacitate maximă pe tot parcursul acestuia. Interesul public a fost atât de mare încât Senatul a emis permise de admitere pentru prima dată în istoria sa. Pentru fiecare zi a procesului, au fost tipărite 1.000 de bilete codificate pe culori, care permiteau accesul pentru o singură zi.
Colectarea probelor și a martorilor
În prima zi, comitetul de apărare al lui Johnson a cerut 40 de zile pentru a colecta probe și martori, deoarece acuzarea avusese la dispoziție o perioadă mai lungă de timp pentru a face acest lucru, dar au fost acordate doar 10 zile. Procedurile au început pe 23 martie.
Doar șase zile
John A. Logan a susținut că procesul ar trebui să înceapă imediat și că Stanbery doar încerca să tragă de timp. Cererea a fost respinsă printr-un vot de 41 la 12. Cu toate acestea, Senatul a votat a doua zi pentru a oferi apărării încă șase zile pentru a pregăti probele, ceea ce a fost acceptat.
Încă 30 de zile
După ce au fost formulate acuzațiile împotriva președintelui, Henry Stanbery a cerut încă 30 de zile pentru a aduna probe și a convoca martori, spunând că în cele 10 zile acordate anterior a existat suficient timp doar pentru a pregăti răspunsul președintelui.
Procesul
Timp de mai multe zile, Butler a vorbit împotriva încălcărilor lui Johnson privind Legea privind mandatul de funcție (Tenure of Office Act) și a mai acuzat că președintele a emis ordine direct ofițerilor armatei fără a le trimite prin intermediul generalului Grant. Apărarea a susținut că Johnson nu a încălcat Legea privind mandatul de funcție deoarece președintele Lincoln nu l-a renumit pe Stanton în funcția de Secretar de Război la începutul celui de-al doilea mandat al său în 1865 și că, prin urmare, acesta era o numire rămasă din cabinetul din 1860, ceea ce i-a eliminat protecția oferită de Legea privind mandatul de funcție.
Mai mulți martori
Acuzarea a chemat mai mulți martori pe parcursul procedurilor până pe 9 aprilie, când și-au încheiat prezentarea cazului.
Benjamin Curtis a atras atenția
Benjamin Curtis a atras atenția asupra faptului că, după ce Camera a adoptat Legea privind mandatul de funcție, Senatul a modificat-o, ceea ce însemna că trebuia să o returneze unui comitet de conciliere Senat-Cameră pentru a rezolva diferențele. El a continuat prin a cita minutele acelor întâlniri, care au dezvăluit că, deși membrii Camerei nu au făcut nicio notă despre acest fapt, singurul lor scop era să-l mențină pe Stanton în funcție, iar Senatul nu a fost de acord.
Generalul William T. Sherman (Al doilea martor)
Următorul martor a fost generalul William T. Sherman, care a depus mărturie că președintele Johnson s-a oferit să-l numească pe Sherman pentru a-l succeda pe Stanton în funcția de Secretar de Război pentru a se asigura că departamentul este administrat eficient. Sherman a afirmat în esență că Johnson dorea doar ca el să gestioneze departamentul și nu să execute directive către armată care ar fi contrare voinței Congresului.
Adjutantul General Lorenzo Thomas (Primul martor)
Apărarea l-a chemat apoi pe primul lor martor, Adjutantul General Lorenzo Thomas. El nu a furnizat informații adecvate pentru cauza apărării, iar Butler a făcut încercări de a folosi informațiile sale în avantajul acuzării.
Primul vot
Primul vot a fost exprimat pe 16 mai pentru al unsprezecelea articol. Înainte de vot, Samuel Pomeroy, senatorul senior din Kansas, i-a spus senatorului junior din Kansas, Ross, că dacă Ross votează pentru achitare, Ross va deveni subiectul unei anchete pentru mită. Ulterior, în speranța de a convinge cel puțin un senator care a votat „nevinovat” să-și schimbe votul, Senatul s-a suspendat timp de 10 zile înainte de a continua votarea celorlalte articole.
Articolul XI
Toți republicanii au votat „vinovat” (35 de voturi), majoritatea democraților au votat, de asemenea, „vinovat” (10 voturi), iar 9 democrați au votat „nevinovat” la Articolul XI.
Același rezultat
În timpul pauzei, sub conducerea lui Butler, Camera a adoptat o rezoluție pentru a investiga presupusele „mijloace necorespunzătoare sau corupte folosite pentru a influența decizia Senatului”. În ciuda eforturilor insistente ale conducerii republicane radicale de a schimba rezultatul, când voturile au fost exprimate pe 26 mai pentru al doilea și al treilea articol, rezultatele au fost aceleași ca la primul.
Articolul III
Toți republicanii au votat „vinovat” (35 de voturi), majoritatea democraților au votat, de asemenea, „vinovat” (10 voturi), iar 9 democrați au votat „nevinovat” la Articolul III.
Articolul II
Toți republicanii au votat „vinovat” (35 de voturi), majoritatea democraților au votat, de asemenea, „vinovat” (10 voturi), iar 9 democrați au votat „nevinovat” la Articolul II.
Johnson s-a plâns de restabilirea lui Stanton
Johnson s-a plâns de restabilirea lui Stanton în funcție și a căutat cu disperare pe cineva care să-l înlocuiască pe Stanton și care să fie acceptabil pentru Senat. El a propus mai întâi poziția generalului William Tecumseh Sherman, un inamic al lui Stanton, care a refuzat oferta sa.
Notificarea de demitere a președintelui
Thomas a înmânat personal președintelui notificarea de demitere lui Stanton, care a respins legitimitatea deciziei. În loc să-și părăsească biroul, Stanton s-a baricadat înăuntru și a ordonat arestarea lui Thomas pentru încălcarea Legii privind mandatul funcțiilor (Tenure of Office Act). De asemenea, i-a informat despre situație pe președintele Camerei Reprezentanților, Schuyler Colfax, și pe președintele pro tempore al Senatului, Benjamin Wade.
Verdict
La final, senatorii au votat trei dintre articolele de punere sub acuzare. Cu fiecare ocazie, votul a fost de 35–19, 35 de senatori votând pentru vinovăție și 19 pentru nevinovăție. Deoarece pragul constituțional pentru o condamnare într-un proces de punere sub acuzare este o majoritate de două treimi, adică 36 de voturi în acest caz, Johnson nu a fost condamnat. El a rămas în funcție până la sfârșitul mandatului său, pe 4 martie anul următor, deși ca un președinte „lame duck” (la final de mandat) fără influență asupra politicilor publice.
Rapoartele pe scară largă
După proces, Butler a condus audieri cu privire la rapoartele pe scară largă conform cărora senatorii republicani ar fi fost mituiți pentru a vota achitarea lui Johnson. În audierile lui Butler și în anchetele ulterioare, au existat dovezi tot mai numeroase că unele voturi pentru achitare au fost obținute prin promisiuni de posturi de patronaj și carduri de numerar. De asemenea, au fost încheiate înțelegeri politice.
Mită senatorilor care au votat pentru achitare
Mai mult, există dovezi că acuzarea a încercat să mituiască senatorii care au votat pentru achitare pentru a-și schimba votul în favoarea condamnării. Senatorului din Maine, Fessenden, i s-a oferit postul de ministru în Marea Britanie.
Investigația lui Butler
Investigația lui Butler s-a întors împotriva sa când s-a descoperit că senatorul din Kansas, Pomeroy, care a votat pentru condamnare, scrisese o scrisoare directorului general al Poștei al lui Johnson, solicitând o mită de 40.000 de dolari pentru votul de achitare al lui Pomeroy, împreună cu alți trei sau patru membri din grupul său parlamentar. Lui Butler însuși i s-a spus de către Wade că Wade îl va numi pe Butler Secretar de Stat atunci când Wade va prelua președinția după condamnarea lui Johnson.
Revizuirea ulterioară a punerii sub acuzare a lui Johnson
În 1887, Legea privind mandatul funcțiilor a fost abrogată de Congres, iar hotărârile ulterioare ale Curții Supreme a Statelor Unite au părut să susțină poziția lui Johnson, conform căreia acesta avea dreptul să-l concedieze pe Stanton fără aprobarea Congresului.